Echilibrul şi dezechilibrul sunt foarte importante în Judō, în Aikidō, ca și în mai toate artele marţiale. Mai mult chiar, în Judō şi în Aikidō putem spune că echilibrul nostru şi dezechilibrarea partenerului este „materia primă” necesară pentru efectuarea tehnicilor de luptă. Lucrăm cu dezechilibrul partenerului, iar aşa cum spunea Andre Daniel Brun dacă nu există dezechilibru nu poate fi aplicată nicio tehnică.
Echilibrul este, în genere, definit ca fiind concordanţa, proporţia, raportul just între lucruri opuse sau diferite iar dezechilibrul, ca fiind, lipsă de echilibru, instabilitate. Când se vorbeşte de echilibrul omului se are în vedere, mai ales (dar nu numai), două aspecte importante: fizic şi psihic. Despre echilibrul fizic nu am prea multe de spus, el este perceput la modul unitar, de către absolut toată lumea, în legătură cu stabilitatea corpului în posturi statice sau în dinamica unor acţiuni, prin buna coordonare a mişcărilor. Mult mai interesant şi un spectru mult mai mare larg de abordări priveşte problematica echilibrului psihic. Datorită acestui fapt ne vom concentra atenţia în continuare pe echilibrul psihic, cu atât mai mult cu cât noi ca şi practicanţi de Aikidō ştim că echilibrul psihic determină şi echilibrul fizic din practica noastră fiindcă mintea este totul: ea comandă corpului. Nu poţi manifesta echilibru fizic atât timp cât eşti într-un permanent dezechilibru psihic.
Modul general în care este definit echilibrul şi dezechilibrul (definiţia cu care am început articolul) şi cu care poate fi toată lumea de acord, nu garantează şi o percepţie unitară a conceptului. Astfel, când este vorba de echilibru psihic se pot sesiza cel puţin două percepţii:
I. O percepţie „occidentală”, specifică unei lumi agitate, materialiste, competitive, în care starea de echilibru presupune un grad de control asupra a ceea ce ţi se întâmplă, posibilitatea de a alege, de a te concentra pe ceea ce consideri important într-un anumit moment etc., deci pe ideia de CONTROL asupra vieţii, asupra dezvoltării personale, evoluţiei profesionale, materiale etc. O percepţie bazată pe ideia de a FACE echilibru, de a face eforturi pentru a te menţine într-un echilibru raportat la un anumit reper.
II. O percepţie „orientală”, având conotaţii mai mult spirituale, în care starea de echilibru presupune o ACCEPTARE a realităţii, că lumea nu e esenţial rea, agresivitatea este utilizată în mod constructiv, sexualitatea este asumată matur, sentimentul propriei valori şi identitatea de sine stabilă sunt adecvate modului personal de a fi, relaţiile cu ceilalţi pot fi empatice, capacitatea de a tolera frustrarea, de a controla propriile pulsiuni, de a ceda, de a accepta propriile slăbiciuni şi limite se dezvoltă adecvat, apărările devin mai flexibile şi mai mature şi sunt adecvate propriilor scopuri, capacitatea de a reflecta la cauzele şi semnificaţiile propriilor conflicte. O percepţie bazată pe a FI în echilibru, de a conştientiza că eşti în echilibru şi de a acţiona ca atare.
Pentru noi, ca şi Judō-ka, Aikidō-ka, aceaste două modalităţi diferite de percepere a echilibrului în general şi a echilibrului psihic, în particular, sunt importante fiindcă ne determină acţiuni diferite.
Dacă percepem echilibrul prin necesitatea controlului, adică percepem că doar prin control realizăm echilibru, ne manifestăm dorinţa de a deţine controlul asupra tuturor lucrurilor: oameni, fapte, acţiuni, procese (de ex. procesele cognitive) etc. şi deci şi asupra a tot ceea ce înseamnă pentru noi şi ne manifestăm legat de Judō, Aikidō etc.. Ca să nu sune neplăcut acest concept de „control” în urechile fine ale unor practicanţi sau interesaţi de Aikidō şi care sunt impresionaţi de supranumele de „Arta Păcii” unii „teoreticieni” şi maeştrii îndulcesc acest concept, aşa cum o face de exemplu Răzvan Peristeri care spune : „Când mă refer la «control», am în vedere o perspectivă flexibilă a acestuia în sensul de adaptare permanentă la situaţia dinamică pe care o reprezintă lupta şi extrapolând la situaţiile din viaţa de zi cu zi, unde sentimentul de a controla situaţia ne permite să facem alegeri bazate pe analiza nu pe reacţie instinctivă”.
Această primă viziune, controlul asupra vieţii asigură echilibru, este cea dominantă în societatea noastră, ba chiar mai mult, se spune că lipsa controlului determină comportament iraţional iar oamenii trebuie ajutaţi să deţină controlul pentru ca percepţia realităţii să fie optimă (de ex. Adam Galinsky spune: „Dacă oamenii sunt ajutaţi să-şi regăsească un simţ al controlului asupra vieţii lor, acest lucru normalizează percepţia realităţii şi comportamentul lor”). Tot ce ţine de psihologia succesului, dezvoltarea personală, relaţionarea optimă etc., absolut totul are la bază ideia de control.
Dacă percepem echilibrul ca fiind o stare normală, o stare de fapt, pe care trebuie doar să o conştientizăm, putem să fim absolut relaxaţi în tot ceea ce facem, cu atât mai mult atunci când ne manifestăm în Aikidō. O – Sensei Morihei Ueshiba avea o extraordinară capacitate de a stăpâni relaxarea. Koiki Tohei spunea: „Mai mult decât orice, ceea ce m-a învăţat Sensei Ueshiba a fost că o stare relaxată este cea mai puternică. El însuşi a fost dovada vie”; „Sensei era solid ca o stâncă, dar de asemenea foarte relaxat. Această combinaţie l-a făcut extrem de puternic. A stăpânit relaxarea integrând-o complet în corpul său”. Totala relaxare a lui O – Sensei Morihei Ueshiba îi permitea să dezvolte o forţă extraordinară şi să aibă o viteză de reacţie care uimea.
La prima vedere nu e nicio contradicţie între control şi relaxare, dimpotrivă, se şi spune că dacă vrei să fii relaxat trebuie să ai control. Alţii, poate puţini, printre care mă număr şi eu, cred că nu poţi să ai control (deci să fii activ în sensul ţinerii sub control) şi să poţi fi şi relaxat în acelaşi timp, cred că sunt două stări mentale şi două abordării absolut diferite.
Fiecare din noi alege cum percepe realitatea, cum se raportează la ea şi mai ales cum se află în echilibru. Modul cum percepem echilibrul determină reacţia iar aceasta ne direcţionează viaţa fiindcă conform principiului 90/10 a lui Stephev Covey: 10% din viaţă este formată din ceea ce ţi se întamplă iar 90% din viaţă este decisă de modul cum reacţionezi la ce ţi se întâmplă.

Cine a venit la Dojo și practică Aikido fiindcă acesta reprezintă o cale de evoluție spirituală? Habar nu am și nici nu mă chinui să descopăr, demersul în sine neavând nicio relevanță, la fel ca și problematica ridicată sau modul de abordare a ei. Ce am realizat, totuși, după câțiva ani de practică e că majoritatea colegilor (nu generalizez pentru a nu fi, poate, nedrept) au fost atrași de faptul ca Aikido este catalogat drept artă marțială și o eficientă formă de autoapărare. Nu comentez, nu fac polemică cu nimeni vizavi de conceptul de artă marțială, de autoa-apărare, de abordarea Aikido ca și fenomen sportiv, competițional etc., fiindcă știu că nu am cum să dețin adevărul și toți ceilalți, în mod cert, au dreptate. Eu unul mă mulțumesc să practic, să învăț, să ascult, să evoluez în felul meu și mai ales să observ. Apropo de observație; am observat că unii tocmai fiindcă practică Aikido încep să capete iluzia puterii…!!
Toti ne dorim să fim puternici, toți suntem atrași conștient sau inconștient de putere, de oamenii ce îi simțim puternici sau care ne fac să ne simțim mai puternici. Deasemenea, nimeni nu vrea să fie „slab‟ ci să răspundă cu aceiași „forță‟ oricărui atac, adică să aibă „răspuns‟ la orice …provocare. Puterea are o multitudine de forme. Unii se cred puternici pentru că au forță în mușchi. Sau se cred puternici pentru că pot să mânuiască arme. Alții sunt puternici pentru că pot să poruncească iar lucrurile să se întâmple după porunca lor. Sunt și oameni care se cred puternici pentru modul în care reușesc să mânuiască cuvintele și să convingă într-o direcție ori în alta sau pot să rezolve „probleme‟.
Ce înseamnă de fapt puterea? Se ascunde secretul ei în calități sau în cantități? Este puterea ceva real concret sau doar o iluzie care ne face să ne simțim ..bine? Nu cumva când crezi ca ești plin de putere că ai totul vine ceva și-ți spulberă toată construcția vezi că nu te-ai raportat la ceea ce trebuia că ai alergat în van că totul a fost ..iluzie. De fapt puterea e cea care hrănește Ego-ul din noi ne face să ne simțim bine, ne îmbată, ne amețește. Însă, această amețeală te impiedică să vezi în jurul tău să evoluezi, pierzi din vedere aspecte importante ale vieții. Să stăpânești un imperiu, să îngenunchezi oameni, să controlezi viețile altora, să fii capabil să te aperi de orice formă de agresiune etc. nu îți garantează nici libertatea, nici puterea. Dintre toate formele de putere, din care numai o foarte mică parte le-am trecut aici în revistă, nici una nu este putere reală.
Dacă sursa puterii e limitată și trecătoare, la fel e și puterea. Puterea fizică este valabilă doar în anumite limite – corporale și spațiale. Cel care are „mușchi”, fie că e vorba de pumn puternic, de îndemânare, are o armă sau alt soi de unealtă de care se ajută ar trebui să ia aminte la cuvintele pe care le-a auzit odată Petru: „te încingeai singur și umblai unde voiai; dar când vei îmbătrâni, vei întinde mâinile tale și altul te va încinge și te va duce unde nu voiești”. Pentru că nici forța fizică sau agerimea mâinii nu au fost făcute să ne ajute decât pentru o perioadă limitată de timp. Poți controla alte persoane, mai slabe (sau mai fricoase) decât tine, dar cu forța și îndemânarea fizică nu poți atinge inimile oamenilor.
Toți suntem slabi și puternici în același timp, nu putem fi puternici tot timpul și pe toate planurile. Totul e relativ iar puterea nu face excepție. Ideea de slab sau puternic apare doar în relaționarea și pozitionarea față de ceilalți. În fața unora ești puternic în fața altor ești slab. Ce sens are să fii puternic în fața a 10.000 de oameni dacă poate exista chiar și doar UNUL în fața căruia să fii slab. Mai suntem noi puternici atunci? E hrănit din plin orgoliu nostru să știm că suntem mai buni decât 10 oameni, 1.000 de oameni, 100.000 de oameni, credem că scade probabilitatea de a fi vătămați și în bună masură chiar așa este, dar ne mai e de folos această „putere‟ dacă ea ne dă „aroganța‟ de a crede că putem înfrunta dușmanii și vine UNUL și ne schilodește?
Iluzia puterii este periculoasă, e mai practic și mai eficient pentru noi să ne cunoaștem limitele, să fim modești și să conștientizăm permanent pericolele astfel încât să obținem „victoria fără luptă‟, cea mai mare victorie. O-Sensei Morihei Ueshiba a știut ce pericol reprezintă iluzia puterii atunci când a sugerat că nu e nevoie de competiție în Aikido, fiindcă competiția oferă ocazia „puterii‟ să-și capete confirmarea.
Haideți, dragi colegi, să nu facem din Aikido un pretext în spatele căruia să ne hrănim nevoia de putere fiindcă astfel ne reliefăm slabiciunile afective și comportamentale. Complexul de inferioritate cauzat de afectivitate se transformă într-un complex de superioritate care intră în componenţa nevoii de putere şi care se evidenţiază prin nevoile de posesiune, control, agresiune, indiferenţă şi atitudine dominatoare. Totul ai fi bine şi nimic rău nu s-ar întâmpla dacă toţi oamenii care au probleme afective ar putea să-şi exercite în societate nevoile de putere, posesiune, control, etc., prin accederea la funcţii, ranguri sociale, onoruri, recunoaştere socială şi acumulări materiale şi băneşti. Din păcate însă organizarea şi evoluţia societăţii nu oferă aceste oportunităţi şi aşa se face că, la marea majoritate a acestor oameni, nevoile de putere rămân nesatisfăcute şi sunt refulate. Nu merita nici O-Sensei Morihei Ueshiba si nici arta sa ca să refulăm aceste „mizerii‟ ale vieții noastre afective în Dojo în care practicăm Aikido și să ne lăsăm pacaliti de iluzia puterii.

“Calea ce poate fi definită nu este adevărata cale…
Adevărata Cale nu poate fi explicată, ea poate fi experimentată direct, trăind-o.”
Lao Tzi – Tao Te King

La unul dintre modulele cursului de instructori organizat de Federaţia Română de Aikido ni s-a explicat ce ar trebui să-l facem să înţeleagă pe un elev care ia decizia de a practica Aikido. Printre altele, cel mai important lucru este ca elevul să înţeleagă că în Aikido are de-aface cu ATACUL.
La întrebarea sa firească “Ce este atacul?” cel mai potrivit răspuns ar fi: atacul e “ceva ce vine spre tine”.

Fără pretenţia de a epuiza subiectul, o să încerc să redau ceea ce am înţeles până la acest moment despre Atac ajutându-mă atât de contribuţia transmisă sub diferite forme de către maeştrii de arte marţiale în general şi cei de Aikido în special cât şi de aspectele constatate în practica personală. În sens larg, Atacul se poate concretiza în plan fizic, verbal, psihic, energetic etc., însă obiectul acestui eseu este modul de manifestare fizic al Atacului şi modul de percepere al Atacului de către cel care se apără.

Ca şi manifestare fizică Atacul poate îmbrăca diferite forme: diverse prize, diverse lovituri cu mâna, cu piciorul, cu corpul, atac combinat sau cu diferite arme.
La antrenamentul de Aikido, procedeul care urmează să fie aplicat este cunoscut ambilor parteneri înainte de începerea atacului. Din acest motiv este important ca Uke (cel care ataca) să atace curat şi cu intenţie, făra a anticipa răspunsul lui Nage (cel care se apara) bazându-se pe ce ştia dinainte. Nage are nevoie de un atac hotărât pentru a înţelege problemele de echilibru, mecanică a corpului şi curgerea energiei.
Sigur că Nage ar putea într-adevăr simţi “pe pielea sa” un atac în Dojo dacă Uke atacă “serios” – adică nu neapărat cu forţă, ci mai degrabă cu fermitatea şi cu viteza apropiate de condiţiile “reale” ale unui atac. Prin condiţii reale mă refer la acele situaţii în care atacul, de orice fel ar fi el, nu este îngrădit de regulile desfăşurării vreunui antrenament. Însă, dacă atacul lui Uke seamănă mai degrabă cu adierea unui vânticel de vară, atunci probabil că şi apărarea lui Nage va fi ca o poezie inspirată de adierea vântului prin păr.
Pentru ca antrenamentul de Aikido să profite ambilor parteneri, în situaţia în care Uke atacă prin prize, el trebuie să creeze şi să menţină contactul cu Nage prin Atac pentru a-i putea oferi celui care se apără posibilitatea de a lucra cu corpul lui Uke. Totodată, Uke trebuie să se “angajeze” cu o atitudine sinceră în atac fără a avea reţineri în asumarea responsabilităţii atacului – ceea ce presupune că, în prealabil, Uke trebuie să-şi fi însuşit temeinic căderile (Ukemi). Familiarizarea lui Uke cu căderile îi va permite acestuia să fie relaxat şi să se protejeze singur în timp ce Nage execută asupra lui Uke diverse procedee, acest lucru ajutandu-l şi pe Nage care se poate focaliza asupra executării corecte şi până la capăt a unui procedeu, fără a se preocupa de protecţia lui Uke. Nage nu trebuie să uite că nu tehnicile sunt esenţiale, ci modul de asimilare al lor este esenţial.
Atacul prin diverse lovituri se poate desfăşura pe trei direcţii sau linii de atac: vertical (ascendent-descendent), circular (orizontal sau oblic) şi rectiliniu (la diferite niveluri).
Această aşa-zisă “limitare” a direcţiilor de desfăşurare a Atacului este dată de spaţiul fizic care se spune că ar fi tridimensional (deocamdată). Acesta este şi unul din motivele pentru care în Dojo, Uke este învăţat să atace pe una din aceste direcţii de atac (de ex. Shomen-uchi pentru a arăta direcţia verticală a unui atac, Yokomen-uchi pentru direcţia circulară şi Tsuki pentru atacurile directe pe linii drepte la diferite niveluri).

Este mult mai important pentru Nage să perceapă direcţia pe care un atac se dezvoltă decât forma propriu-zisă de manifestare a acelui atac. Aşa de pildă un Shomen-uchi este de obicei o lovitură descendentă în plan vertical, dar un uppercut este un atac tot în plan vertical însă ascendent. Ca urmare, mişcarea care l-ar scoate pe Nage din linia atacului Shomen-uchi îl poate scoate şi din linia unui uppercut – cu condiţia să o facă la timp sau mai bine-zis în timp.
Prin executarea “în timp” a unei mişcări mă refer la sincronizarea cu ritmul Atacului sau timing-ul care este un element crucial în asigurarea unei aparari reuşite. Mai precis e vorba de spaţiul ocupat de mişcări în timp. În Gorin No Sho Miyamoto Mushashi insistă foarte mult pe ideile privitoare la ritmul luptei (hyoshi) aspect fundamental în cadrul artelor marţiale. “Simţirea” ritmului Atacului îi permite lui Nage să se adapteze la Atac, de orice formă ar fi el, deoarece capacitatea de adaptare la schimbări ţine de esenţa Aikido-ului. Aceste principii de adaptabilitate pot rămâne însă doar teorie pentru Nage, dacă percepţia acestuia este distorsionată, în faţa unui Atac iminent, de apariţia uneia dintre reacţiile enumerate mai jos.

Formele pe care acel “ceva ce vine spre tine” le poate lua sunt pe cât de diferite pe atât de neaşteptate, iar prima reacţie pe care o generează un atac este Surpriza. Dacă Nage este “surprins” de un atac în sala de antrenament, urmările acestei surprinderi în condiţii reale pot fi dintre cele mai grave, poate cea mai gravă. De cele mai multe ori nu e din cauză că atacul era “sofisticat”, ci din cauză că cel care se apără a fost surprins “cu garda jos” şi asta a făcut să fie rănit sau ucis.
De aceea un practicant de Aikido ar trebui să urmărească ca în Dojo să depaşească acest moment de “surpriză” pentru a putea evita consecinţele unui atac reuşit în afara Dojo-ului.

O altă reacţie provocată de un atac este Frica, iar dacă cel care se apără depăşeşte momentul de surpriză al atacului, poate fi stăpânit de frica de atac sau de frica de cel care îl atacă. Dacă îi este frică de atacator, cel care se apără va fi ca o broască care se confruntă cu un şarpe ce se pregăteşte de atac – adică cu şanse minime, spre zero – deoarece nu se va putea mişca fiind paralizat de teamă.
Frica îl face să perceapă distorsionat lucrurile, să le perceapă nu aşa cum se întâmplă ele de fapt, ci aşa cum crede el că s-ar putea întâmpla sau, mai rău, cum ar vrea el să se întâmple. Ca urmare, deciziile şi acţiunile celui care se apără vor fi nepotrivite şi în neconcordanţă cu atacul sau cu situaţia conflictuală din acel moment.
Strategic vorbind cunoaşterea adversarului e foarte importantă, însă trebuie evitată situaţia în care tocmai faptul că cel care se apără îl cunoaşte pe cel care îl atacă, că ştie că e mare, tare, că are nu ştiu ce renume, să îl împiedice să acţioneze şi să îi imprime Teama. Prin urmare e bine să se conştientizeze că scopul antrenamentelor este (re)cunoaşterea propriilor limite şi depăşirea lor şi nu “învingerea” nu ştiu cărui atacator. Cu alte cuvinte “Cunoaşte-te pe tine însuţi” după care îl poţi cunoaşte şi pe adversar.

Îndoiala şi Confuzia sunt alte două efecte pe care un Atac le creaza celui care este în situaţia de a se apăra.
Ele se manifestă prin aceea că cel care se apără este confuz în ceea ce priveşte mişcările pe care le face adversarul, sau crede că atacatorul se va mişca într-un anumit mod. De asemenea, nu ştie nici ce mişcări să facă el însuşi sau cum să se adapteze Atacului. Este stăpânit de Îndoială şi se gândeşte “ce-ar fi dacă fac asta sau cealaltă, oare adversarul cum o să reacţioneze dacă mă duc în dreapta sau în stânga” etc.
Odată apărute, Îndoiala şi Confuzia vor conduce inevitabil spre lipsa deciziei de a acţiona potrivit şi mai ales la timp. Cel care se apără nu se va putea hotărî asupra propriilor acţiuni sau nu le va executa corespunzător Atacului în aşa fel încât să se poată apăra cu reale şanse de succes. Totodată nu va putea să profite de oportunităţile de apărare pe care orice Atac i le poate oferi. Adică în orice Atac există goluri – deoarece Atacul este, printre altele, o manifestare fizică a Dezechilibrului (emoţional), iar dezechilibrul adversarului îi aduce celui care se apără oportunităţi de acţiune şi control asupra atacatorului, cu condiţia de a fi calm şi conştient de aceste oportunităţi pentru a le putea exploata şi nu surprins, paralizat de frică sau stăpânit de confuzie şi îndoială.
Aşa cum ştim Aikido înseamnă în primul rând acceptarea Atacului – înţelegerea “punctului de vedere” al adversarului simbolizată prin alinierea umăr la umăr cu el – unirea cu adversarul – transformarea atacului acestuia şi a sa – controlul. Aşa cum în Karate se tinde spre principiul “o lovitură – moarte sigură”, în Aikido se tinde spre situaţia în care atacul şi apărarea au loc simultan, deoarece Aikido se naşte din Atac, iar Nage ar trebui să se armonizeze cu Uke la fel ca Yin cu Yang.

Teoria şi cunoaşterea sunt necesare, însă pentru a putea fi făcută diferenţa între cunoaştere şi înţelepciune, trebuie ca practicantul de arte marţiale să şi pună în practică ceea ce ştie, prin Hotărâre şi Antrenament susţinut (tanren) pentru a putea să depăşească toate piedicile şi să răspundă corespunzător Atacului. Aşa cum spunea cineva, cunoaşterea înseamnă “să ştii” iar înţelepciunea înseamnă “să şi faci ceea ce ştii”, asta însemnând că drumul de la cunoaştere la înţelepciune se numeşte Antrenament.
Una dintre formele cel puţin interesante de Antrenament cred că este antrenamentul cu copiii, fiind destul de solicitant nu atât fizic cât mai ales psihic şi cred că te face într-adevăr să vezi lucrurile aşa cum sunt nu cum crezi sau ai vrea tu să fie.
La sfârşitul unuia din aceste antrenamente am primit un “duş rece” de la un copil de vreo 9 ani care mi-a răspuns cu o voce răguşită la salut, asa că eu l-am întrebat dacă a răcit. La întrebarea mea copilul îşi îndreaptă privirea spre fereastră la vremea de afară (care era naprasnică: vânt, ploaie, frig…) după care se uită la mine şi mă întreabă: “Tu ce crezi?”

Prin urmare voi încheia, subliniind ideea că nu există substitut pentru studiul asiduu pe o perioadă prelungită, în scopul de a ajunge la un nivel înalt de competenţă în orice disciplină şi chiar O-Sensei însuşi a accentuat această perspectivă – des citată de Morihiro Saito Sensei – când spunea, „Acest bătrân se antrenează de 60 de ani! Ce crezi că poţi realiza într-un timp atât de scurt?”

Galaţi, 2010
Iulian Creţ
2 Dan Aikido
Club W.B.C. Galaţi – Federaţia Română de Aikido

Surse folosite:
• Aikido Calea Armoniei, Dan Corneliu Ionescu şi Şerban Derlogea, Ed. Apimondia, 1990
• Enciclopedia de Aikido, Vol. I – V, Dan Corneliu Ionescu, Ed. Mix 2004-2008
• Secretele Aikido-ului, John Stevens, Ed. Mix, 2002
• Programarea neurolingvistică – Calea succesului, Andy Szekely, Ed. Amaltea, 2003
• Dynamic Aikido, Gozo Shioda, Kodansha International, 1977
• Koryu Aikido, Nobuyoshi Higashi, Unique Publications, 1993
• Book of Ki: Co-ordinating Mind and Body in Daily Life, Koichi Tohei, Japan Publications Inc., 1996
• http://www.kendo-guide.com
• Aikido: A Restatement of Universal Truths, Stanley Pranin, http://www.aikidojournal.com/article?articleID=47
• Cultivating a Martial Spirit, Stanley Pranin, http://www.aikidojournal.com/article?articleID=362